Pe 3 septembrie 2010, ProSport publica, sub semnătura lui Ioan Viorel, singurul reportaj apărut vreodată cu supraviețuitorii echipei care, în deceniul cinci al secolului trecut, a câștigat titlul de campioană atât în Ungaria, cât și în România. Petru Fekete, Ioan Lucaci și Francisc Jank, doi maghiari și un român, componenți ai echipei ICO Oradea, campioana României în 1949, aveau în 2010 aceeași vârstă, 82 de ani. Ioan Viorel a descoperit acolo, la Oradea, trei bărbați a căror prietenie dăinuia de peste șase decenii.
Iată povestea incredibilă a singurei echipe de fotbal care a cucerit titlul atât în Ungaria, în 1944, cât și în România, în 1949.
Toți trei au aceeași vârstă: 82 de ani. Mișcările le sunt leneșe, își găsesc greu cuvintele, reflexele întârzie. Dar bucuria care li se citește în ochi, pentru că nu au fost, totuși, uitați după atâția și atâția ani, nu le-o poate lua nimeni. Ei sunt portarul Petru Fekete, extrema Ioan Lucaci și Francisc Jank, și el tot portar, singurii supraviețuitori ai campioanei României la fotbal în 1949, ICO Oradea. Grupare care, cu doar cinci ani mai devreme, reușise să câștige și campionatul Ungariei. CAO/ICO, desființat de comuniști în 1963, este singurul club din istorie care a reușit să ia titlul în cele două țări.
A fost odată ca niciodată o mare echipă de fotbal în vestul țării, aproape de granița cu Ungaria: Club Atletic Oradea. Povestea începe în anii 1920-1930, iar printre fotbaliștii în rolurile principale se numărau Czinczer, Baratky, Ronnay, Nicolae Covaci (fratele lui Ștefan Covaci), Glanczmann, Bodola, Kovacs II, Spielmann și portarul Mircea David, cel pe care italienii aveau să-l boteze „Il Dio”, nume pe care noi le-am întâlnit doar în cărțile lui Ioan Chirilă. Dictatul de la Viena, prin care Ardealul de Nord a fost smuls României și alipit Ungariei în 1940, a făcut ca orădenii să treacă în campionatul maghiar. Denumirea li s-a schimbat în „Nagyvaradi Atletikai Club”, adică tot „Clubul Atletic al Oradei”, dar în maghiară.
NAC, pe scurt, avea să uimească Ungaria reușind locul 2 în 1943 și câștigarea titlului de campioană un an mai târziu, în primăvara lui 1944, înainte ca războiul să năvălească și peste această regiune a Europei. Odată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Transilvania a fost returnată României, iar CAO s-a întors acasă. Mai întâi sub denumirea Libertatea Blănuri, apoi ICO. Urmau, în 1949, titlul de campioană și intrarea în legendă ca singura echipă campioană în cele două țări.
Deplasări cu trenul, la clasa a treia
„Mergeam la muncă. Toți fotbaliștii. Lucram de luni până joi, de la 07:00 la 13:00, iar vinerea, doar până la 11:00. Deplasările mai scurte le făceam cu ratele alea vechi, de scârțâiau băncile la fiecare curbă, iar deplasările lungi cu trenul, la clasa a treia, unde erau montate bănci de lemn, spate în spate, cu câte patru locuri pe fiecare parte. Mergeam câte 15 oameni, cu tot cu antrenor, dar bilete n-aveam decât 12 dintre noi, restul se ascundeau, că nu prea aveam bani. Iar de locuri, nici vorbă!”, rememorează Lucaci, singurul român din grupul celor trei.
„Mi-aduc aminte cum ne-am întors odată de la Brașov, după un meci… Am stat pe culoar, așezați pe valize! Cine prindea loc sus, la bagaje, să se întindă, era un om fericit! Da, așa călătoream noi, echipa campioană. Dar așa mergeau toți pe vremea aia. Nu mai spun că uneori veneam duminică noaptea din deplasări, iar luni dimineață trebuia să fim obligatoriu la serviciu”, completează fosta extremă a campioanei din 1949.
„Pâine unsă” la pachet
Jank Francisc, venit în vara lui ”49 la ICO, dar asimilat și el cu acea echipă campioană, își amintește cum „clubul ne dădea pachete pentru drum. Aveam acolo slănină fiartă cu boia, ceva carne sau salam, dar de bază era pâinea unsă, adică sandviș făcut din două felii de pâine date cu untură. Când ajungeam la București, seara, mâncam la «Mureșul», pe Lipscani, acolo mâncau toate echipele care veneau din provincie. Era cel mai ieftin local, iar mâncarea era bună”.
„Dar cea mai mare plăcere – completează Fekete – era când oprea trenul la Azuga. Se plimba pe peron băiatul cu căruciorul plin cu sticle cu bere rece și striga «Bere, bere!». Luam câte o sticlă la doi inși. Nu eram noi cine știe ce băutori, dar ne plăcea să savurăm momentul”. Comparând condițiile din urmă cu șapte decenii cu cele de acum, poveștile foștilor campioni par rupte din altă realitate.
La „Karacsony” era cel mai bun gulaș din oraș
Avantajele de a fi fotbalist în acele vremuri nu erau foarte mari, spune Lucaci. „Unii erau angajați la Întreprinderile Comunale Oradea, alături de dulgheri, cizmari, croitori și instalatori. Alții, la Uzina Electrică. Pe lângă salariu, ce-i drept, mai primeam 100-150 de lei pe lună indemnizație de calorii, dar banii ăștia ne erau dați sub forma unei cartele care, atunci când îți cumpărai carne, trebuia musai bifată de vânzător, să vadă cei de la întreprindere că pentru calorii ai cheltuit banii. Noi luam însă prea puțin în seamă greutățile vremii, trăiam pentru fotbal! Eram mândri că jucăm la ICO, că oamenii ne recunosc pe stradă.” Între două fraze în limba maghiară schimbate cu soția sa, Jank completează: „Când jucam acasă, după meciuri mergeam cu toții, inclusiv familiile, la restaurantul «Karacsony», care purta numele patronului. Făcea ăsta cel mai bun gulaș din oraș. Chiar Filote și Bazil Marian, când ajungeau cu Rapidul la Oradea, acolo se duceau să mănânce”.
Patronul vindea lemne de foc
Chiar dacă niciunul dintre cei trei nu era în echipă în perioada când CAO a jucat și în campionatul maghiar (în 1944 aveau doar 16 ani), Lucaci, Fekete și Jank au aflat apoi, de la unii dintre coechipieri, despre aventura orădenilor care au luat titlul în Ungaria. „Le-a fost mult mai bine decât le-a fost la noi după 1945. Costume de prezentare, transport în condiții bune, cazare lux, masă bună. Patronul echipei era atunci unul, Jenei, mare comerciant de lemne de foc, om cu bani mulți. Păi, NAC avea pe vremea aceea șase jucători în naționala Ungariei ! Numai că unora le mai schimbaseră numele. Dacă Bodola și Toth III au rămas cu numele lor, Petchovski devenise Perenyi, Fernbach devenise Ferenczi, iar Spielmann se transformase în Szarvari. Dar, ca să fim sinceri, mulți dintre ei aveau rădăcini maghiare. Echipele din Budapesta erau foc și pară pe cei de la Oradea că au luat campionatul ei, niște provinciali. Apoi, după război, unii dintre jucători s-au întors în România, dar alții, cum a fost Bodola, au preferat să rămână în Ungaria”.
„Pe vremea aia nu exista un antrenor pentru portari și unul pentru atacanți. Nu, era unul și ăla făcea tot. Păi, Francisc Ronnay ne ținea pe noi, portarii, câte o oră după antrenamentul cu echipa. Ne rupea, nu alta, iar dacă te vedea frânt, îți zicea: «Hai, alergare ușoară o tură de teren, să te odihnești, și vii înapoi!»”
Petru Fekete, fost portar la ICO Oradea, campioana României în 1949
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER